Cine este Lama?

cine-este-lama

Lama este un OM care mi-a ramas intiparit in inima. Inainte sa il cunosc personal, imi facusem o impresie despre el din descrierea lui Sega din romanul sau “Namaste – Aventuri in Nepal”.

Mergand in martie 2014 in excursia organizata de Sega (ce refacea traseul parcurs de el cu cativa ani in urma si imortalizat in cartea sa), primul nepalez care m-a-mbratisat vartos a fost Rup Lama, un barbat mic de stat, dar cu un zambet cat Himalaya! ?“Welcome, sister Dalia!” a fost doar inceputul…

Teoretic, Lama nu trebuia sa fie decat ghidul nostru in excursia pe munte; de asta il tocmise Sega. Dar s-a dovedit a fi si ghid, si psiholog, si asistenta, si caraus, si bucatar, si ospatar, si entertainer, si confident, si consultant pe diverse teme… Lama a devenit, in cele cateva zile petrecute alaturi de el, sufletul grupului nostru.

Lama vorbeste mult. De fapt, mai mult turuie. Incoerent. Intr-o semiengleza semicorecta semidescifrabila. Vrea sa iti ofere tot deodata, chiar daca nu ai nevoie si nici nu i-ai cerut ajutorul. Are o experienta atat de mare cu turistii, incat stie exact cum sa le intre pe sub piele. Venita din Romanica, oarecum ingrijorata de ideea de a petrece 2 saptamani intr-o tara cu un relief de vis, dar cu conditii de trai cu care nu stiam daca ma pot acomoda, m-am lasat purtata inca din prima zi de vartejul energiei lui debordante. Dar totusi nu ma puteam obisnui cu atata amabilitate si caldura gratuite din partea cuiva. Primul lucru care m-a frapat a fost gestul lui de a smulge de jos 3 rucsacuri imense de-ale noastre (adica ceea ce ne chinuiam noi, 3 oameni, sa caram fiecare) si de a-i lega laolalta cu niste curele groase. Cand mi-a spus Sega initial sa nu ma ingrijorez cu privire la bagaje pentru ca “avem carausi care se ocupa de ele”, nu imi imaginasem ca UN CARAUS de 45 de kg urma sa urce 7 ore pe trepte de piatra carand in spinare 2 sau 3 rucsacuri pe care noi abia le caram unul cate unul. Lama facuse aceasta munca “in tinerete”, acum doar coordona munca subalternilor lui.

A pregatit gramezile cu grija gramezile, le-a urcat in spinarile carausilor, care le-au sprijint de frunti, si i-a trimis inaintea noastra pe munte. El a luat doar un rucsac rezonabil si s-a asezat frumos la coada plutonului, cantand, fluierand si povestind. Ne urmarea sa vada daca si cand picam de oboseala, ne oprea la cate un… sa-l numesc “umbrar” pe marginea drumului, intra si comanda apa fierbinte sau ceai nepalez si mancare, cand era vremea mesei, se asigura ca suntem toti teferi si multumiti, ne punea masa, alaturi de “hangite”, strangea masa si ne intreba daca a fost buna mancarea, ne alinia iar la drum si din nou canta, fluiera si povestea. Seara, cand ajungeam la cabana unde urma sa innoptam, gaseam deja carausii acolo; IN BUCATARIE! Ajutau gazda sa toace legumele, sa fiarba orezul, sa pregateasca minunatul Dal bhat de care deveniseram dependenti. Aflasem ca soba din sala de mese tot ei o incalzisera deja si ca in camerele noastre tot ei dusesera extra blankets si ce mai era nevoie…

Era frig intr-o seara si unul dintre colegii de grup a cerut o extra blanket. Lama a adus-o si l-a invelit cu ea de jur imprejur precum o mama grijulie, de l-a lasat cu ochii mari si fara cuvinte pe “copilasul” cu o statura dubla decat a lui.

Imi amintesc si cum am jumulit noi gradina de zarzavat a unei hanghite, poftind la niste fire de ceapa verde, ceea ce a atras o privire iritata a acesteia si una mirata din partea noastra; dupa care Lama s-a dus la ea si a linistit-o, venind apoi la noi sa ne explice: in Nepal taranii nu smulg firele de ceapa cu totul, le rup doar frunzele, pentru ca din aceeasi tulpina sa poata manca mai mult timp… “Taranii” de noi (!) nu se gandisera cat de importante erau pentru ei niste amarate de plantute…

In zorii zilei cand am urcat la Poon Hill sa admiram rasaritul peste varfurile Annapurnei, ne-am trezit, ca in fiecare zi, cu cani de apa fierbinte de la Lama (care “si in varf de munte” nu se gandea decat la cum sa ne rasfete pe noi). Un om care nu urmarea bacsisuri, care manca la o masa separata de noi, care intuia ceea ce vorbim in romana si se grabea sa ne faca pe plac, care zambea de la 05:30 la 22:30 de luni pana luni, care in singura jumatate de ora cand nu l-am vazut razand, pentru ca ii povesteam despre viata mea, m-a privit in ochi si mi-a spus: “But why, sister Dalia, why like this? Why you not happy? Why you don’t give love?”

?“Why, Lama?!” Pentru ca eu nu am trait intr-o tara atat de simpla si de frumoasa ca a ta si mie oamenii din jur nu mi-au spus in fiecare zi „give love, give happy”. Dar datorita intalnirii cu tine, anul trecut, ceva in mine s-a schimbat si nu mai pot fi niciodata cum am fost. S-a infiltrat in mine anul trecut conceptul simplist de viata FERICITA al nepalezilor, BUCURIA lor de zi cu zi care nu se datoreaza unui fapt, unui om sau unor lucruri. Nepalezii sunt veseli pur si simplu. Sunt multumiti cu ceea ce au. Adica putin. Dar curat. Si frumos. Am incercat sa le fac o bucurie in toamna trimitandu-i lui Lama un colet cu diverse lucrusoare pentru copiii din satele de la munte. S-a bucurat mult. Dar cred ca acum se bucura si mai tare stiind ca necunoscuti din Romania doneaza bani.

plecare

Acesti oameni m-au invatat sa apreciez bucuriile simple, bunatatea, iertarea, MODESTIA. Pentru ei, cutremurul din 25 aprilie nu este un subiect de umplere a grilelor programelor TV. Nici o ocazie de imbogatire a primarilor. Nici un motiv de smiorcaiala cincinala. Ei trec peste toate cu fruntea sus. Ii doare, dar nu se plang. Ei iau lucrurile asa cum sunt. Au norocul de a-l avea pe Sega in Nepal zilele acestea. Banii pe care ii putem vira in contul dat de Sega se duc direct in mainile prietenilor mei nepalezi. In mainile dragului Lama care vorbeste mult. Care, de fapt, mai mult turuie…