Curaj?! Ma faci sa rad!

iudita-39Cuvantul definitoriu pentru cea mai recenta escapada a mea a fost “CURAJ”. Cred ca l-am intalnit de sute de ori in ultima vreme. Inainte sa plec l-am vazut scris in comentariile de pe Facebook, l-am auzit dupa ce am revenit acasa si inca il mai citesc, chiar si dupa o saptamana de la intoarcere.

Curaj sa ce? Sa traiesti? Ma indoiesc ca ai nevoie de asa ceva. Ai nevoie de el ca sa NU traiesti… Sa ramai prins in rutina ucigasa a vietii, sa te lasi macinat intre pietrele de moara care te ucid incet, tarandu-te spre un serviciu care te chinuie in fiecare zi, printre oameni pe care ii detesti… Sa ramai prins in capcana diminetilor eterne de luni, dimineti care iti provoaca depresie si te fac sa te simti inlantuit, cu bile grele la picioare, asemeni contelui de Monte Cristo… Sa tarasti dupa tine lesul in putrefactie al unei casnicii de mult decedate, urandu-te de fiecare data cand te intorci in patul conjugal, care nu-ti mai serveste decat la odihna oaselor zdrobite de monotonia existentei tale; nu mai miroase acolo deloc a amor, ci doar a pene umezite de la transpiratia cosmarurilor tale… Sa stai catatonic in fata unui ecran de televizor, privind la emisiuni idioate cu cocalari si curve de doi bani, la stiri menite sa te inspaimante… Pentru toate astea AI NEVOIE de curaj. Pentru ca intr-o buna zi vei fi chemat la ordin de Sefu ’, fara drept de apel. Ce ii vei spune atunci?

Eu una ii voi spune ca mi-am vandut bijuteriile ca sa pot pleca. Ca sunt o iresponsabila si nu ma gandesc ca puteam sa le vand la batranete ca sa-mi cumpar pita sau ca sa-mi platesc azilul 3 luni. Am sa-i spun ca am avut incredere intr-un om pe care nu-l vazusem in viata mea, ca i-am incredintat lui doua saptamani din „pretioasa” mea existenta, fara sa ma fi gandit inainte nici macar 24 de ore. Am sa-i povestesc ca m-am plimbat pe malul raului sacru Bagmati, printre rugurile funerare, printre sadhu “invesmantati” in cenusa mortilor, printre temple in care inca se mai sacrifica animale spre multumirea lui Shiva.

Apoi am urcat muntele. Si am tot urcat trei zile, cu dorinta de a ma simti mai aproape de EL. In speranta ca poate ii vad urma lui Yeti cel paros, cu numarul 50 la picior. Am trait spaima omului sufocat de raul de altitudine, momentul in care simti ca plamanii vor exploda daca faci inca un pas mai sus. Insa, acolo la Poon Hill, la altitudinea de 3.210 metri, am vazut “doar” muntii Himalaya cu piscurile scaldate in aurul soarelui rasarind. Le-am gustat numele pe rand, le-am repetat obsesiv. Dhaulagiri… Annapurna… Machhapuchhre… Le-am incrustat in memoria celulelor mele, ca sa ma pot intoarce acolo cand voi fi trista. Am plans lacrimi de bucurie privind peisajul, de o frumusete greu de cuprins cu inima.

Apoi am coborat si ne-am scaldat in apa aceea fierbinte, cu batrani ce nu-si mai cunosteau varsta. Apoi am zburat in cer cu vulturii si am alunecat cu canoea printre crocodili. M-am intristat la vederea elefantilor in lanturi. M-am bucurat la vederea rinocerilor pascand lenesi in jungla, a maimutelor sarind vesele de pe o creanga pe alta, a ursului ce trecea sfidator prin fata masinii, chemandu-si puiul dupa el, a bizonilor coborati la vale doar in cinstea noastra.

Apoi am alunecat iar cu barca pe raul involburat si am urlat cat m-au tinut plamanii la fiecare val.

Am sa-i povestesc ca m-am bucurat de dal bhat power, de tatopani, de mirodenii alese, de cantec, de dans, de mirosuri, de frumusetea oamenilor, de bunatatea lor, de romul Khukuri, de prieteni noi, de zambete, de imbratisari, de frig, de caldura, de Buddha, de locuri sfinte, de acorduri de chitara, de picaturi de ploaie, de razele soarelui, de galagia orasului, de poluarea masinilor imbatranite de drumurile imposibile, de linistea muntelui, de culorile steagurilor de rugaciune, de sunetul gongului in templul ce se trezea la viata, de caldura sacului de dormit la -2 grade in camera, de dansul paunului, de frica ce mi-a muscat din maruntaie la gandul zborului, de zambetul copiilor, de verdeata lanurilor de orez.

Credeti ca o sa-mi spuna ca am fost curajoasa? Cu siguranta nu. O sa-mi zica :

– Bravo, fata, ai stiut sa te bucuri de tot ce v-am dat!

…Iar pentru asta nu-ti trebuie curaj. Ci doar sa simti nevoia de a trai. De-adevaratelea.

Ii multumesc lui Tavi Segarceanu, alias Sega (autorul de talie planetara), pentru ca a facut posibila aceasta aventura in Nepal. Pentru ca ne-a dat voie sa patrundem in cotloanele sufletului sau, sa mergem pe urmele aventurilor lui, sa-i cunoastem si noi pe acei oameni care i-au marcat viata. Ii multumesc lui Lama, ghidul nebun, ca ne-a calauzit pasii pe munte, Capitanului Shaila, care a cazut din propria lui barca, Sushmei si Mayei, care ne-au hranit cu cel mai bun dal bhat “power” din lume, lui Hari, ghidul expert, care ne-a ocrotit de crocodili si de fiarele padurii cu un simplu bat de bambus si, nu in ultimul rand, domnului arheolog Basanta Bidari, pentru ca a impartasit cu noi din intelepciunea lui.

iudita-8

P.S. Si ii multumesc lui Bogyo, beagle-ul atomic, pentru ca m-a asteptat rabdator acasa, fara sa se supere pe mine.

IUDITA PELEA

(Fotografiile sunt din arhiva personala a Iuditei)

Dupa ce s-a intors de pe Camino si a scris o carte despre asta, Iudita Pelea (pe care o mai poti citi si aici) a plecat in martie 2015 cu al patrulea grup de aventurieri in Nepal, alaturi de Lama si de Sega. Daca vrei si tu sa faci parte dintr-un astfel de grup, aventureaza-te cu noi.